Răsfoind documentele vechi din arhiva orașului Sătmar, Augustin Ferențiu descoperă că, pe la începutul secolului al XVII-lea, trăiau aici numeroși români („nu o cantitate neglijabilă"), care și-au păstrat credința și caracterul național și care erau respectați de autoritatea comunală ca un element de ordine, un element „susținător al orașului". Dovadă elocventă în acest sens a fost cartea „Convenționale", (un fel de registru despre slujbașii comunali și bisericești, cuprinzând niște formule de jurământ, valabile nu doar pentru acești slujbași,

ci și pentru diferitele categorii de cetățeni). Formula jurământului românesc, în limba latină („Formula Juramenti Valachorum") cuprinsă în această carte în anul 1637, stipulează angajamentul românilor în fața lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, a Sfintei Precista și a tuturor sfinților („Așa să-mi ajute Dumnezeu"), de a respecta legile comunității și a se supune poruncilor. Era această formulă o mică scrisoare românească din registrele primăriei Sătmarului, din care reiese că românii sătmăreni își păstrează limba și că pentru cetățenii majoritari din oraș era o obligație să se redacteze în limba lor (cea română) formula jurământului românilor. Sub aspectul credinței lor, acești români erau greco-catolici, uniți cu Roma. 

Au trecut mai bine de 250 de ani de la primele încercări ale românilor din Sătmar de a-și construi o biserică, afirmă Augustin Ferențiu în 1933.  

Exista în acele vremuri îndepărtate, în Sătmarul sec. al XVII-lea, o biserică și parohie greco-catolică ruteană, situată în partea orașului numită „Nemeti" (Minteu). Rutenii din Minteu (Nemeti) erau descendenții ortodocșilor și ai sârbilor, refugiați de frica turcilor, din Oradea și din Boroșineu. Unii dintre ei erau boieri, dar cei mai mulți erau negustori și industriași. La porunca împăratului Leopold I, aceștia s-au unit cu Roma și, primind preot rusesc de la Munkacs, s-au asimilat cu desăvârșire cu puținii ruteni imigranți, (veniți din Ung și Ugocea). Potrivit meseriei lor fiind mai mobili, cu încetul s-au strecurat și printre românii din Sătmar. 

La biserica ruteană au fost arondați și românii greco-catolici, prin abuz, de către autorități, în scopul deznaționalizării lor, deși ei locuiau în partea orașului numită Sătmar. 

Neconvenindu-le distanța mare până la biserica din Nemeti și faptul de a fi păstoriți de parohul rutean, românii din Sătmar au început, pe la anul 1736, o mișcare pentru înființarea parohiei și a bisericii române independente. 

În ciuda neînțelegerii din partea episcopului de Munkacs (Muncacevo-Cehoslovacia), în fața căruia s-a reiterat cererea, dorința de a se constitui o parohie românească independentă a persistat. Conform recensământului populației din anul 1798, în Sătmar au existat 108 gospodarii și 26 de jeleri români, care, împreună cu membrii lor de familie, au fost 578 de credincioși români greco-catolici. Primind de la comună imobil-teren pentru biserică, școală, casă parohială și cantorală, acești credincioși s-au constituit în parohie independentă și au început să-și construiască biserică. 

Mișcarea românilor fiind încununată de succes, în anul 1799 a fost așezată piatra de temelie a bisericii greco-catolice române unite, în centrul orașului Sătmar, pe terenul dăruit de comună. Lucrările de construcție au durat 3 ani. Datele referitoare la aceste lucrări sunt cunoscute din documente de arhivă, ca „Istoria orașului Sătmar" a lui Sarkodi Nagy Mihai și din inscripțiile bisericii vechi și ale iconostasului, cum mărturisește Augustin Ferențiu în „Istoria Bisericii Greco-Catolice din Sătmar", 1933. 

Textul original, în limba latină, al inscripțiilor găsite în vechea biserică, este: ”Inscriptio templi graeco-catholici Szathmariensis, expensis populi fidelis praeter labores manuales et multa gratuita opem ad 7000 fl C. M. exsurgentibus; ipso etiam Amplissimo Magistratu notabilem adiutorium praebente extructu et anno 1803 per Reverendissimum Demetrium Beöthy, vicarium foraneum et parochum Parochum Szathmár Némethiensi. 

„Hanc aedem propriam populus pariterque Senatus Strucxerat expensam; Beöthy sacra(ve)rat opus."

Inscriptio iconostazii in templo graeco-catholico Szathmáriensi, sumptibus vere, pauperi quidem, sed zelosi populi ad 6000 fl. V.V. ascendentibus, erecti; et anno 1822 per Illustrissimum Dominum Alexium Pócsy episcopum Munkátsiensem, abbatem SS. AA. Petri et Pauli de Tapoltza consecrati; Admodum Reverendo Domino Gregorio Papp vicearchidiacono et parocho Szathmáriensi; Perillustri ae Generoso Domino Petro Papp liberae regiae civitatis Szathmár Némethiensi praetore, regiae filialis cassae perceptore ae ecclesiae hujus curatore:

„Iconias, queris, quis fors exstruxerat sacras?

Sumtu exstat populi pauperi iste decor, 

Gregorio Papp – tum parocho, curante petro Papp,

Sacrat Pócsy Deo praesul Alexius has".

Deduxit Joannes Chirsostomus Paluza

Gymnasii Szathmáriensis poezeos professor.

Traducerea în limba română:

”Inscripția bisericei greco-catolice sătmărene construită din contribuția poporului credincios pe lângă lucru de mână și multe gratuități, mărindu-se fondul de 7000 Floreni C.M. cu însuși ajutorul însemnat al generosului Consiliu Comunal, și sfințită în anul 1803 de Reverendisimul Dn. Demetriu Beothy vicar foraneu și paroh al Sătmarului: 

„Această biserică din darul poporului și a Consiliului ..."

Inscripția iconostasului în biserica greco-catolică sătmăreană, ridicat din darurile poporului sărac dar zelos, daruri de 6000 Floreni V.V. și sfințit în anul 1822 de Ilustrisimul Dn. Alexa Pocsy episcop de Munkacs, abate P.S.S.A.A. Petru și Paul, de Tapoltza, parohul Sătmarului fiind Rev. Dn. vicearhidiacon Grigorie Papp, iar curator bisericesc Preacinstitul și Generosul Dn. Petru Papp antiste al orașului liber regal Sătmar și perceptor al casieriei regale:

„Întrebi, cine o fi ridicat aceste sfinte icoane?

Din dărnicia poporului sărac stă această podoabă,

sfințită cu ajutorul lui Dumnezeu de Alexa Pocsy,

sub păstorirea parohului Grigorie Papp,

sub curatoratul lui Petru Papp".

Compuse de Joan Chrizostom Paluza profesor de poetică la liceul din Sătmar. 

Construcțiile au costat 7000 de floreni (fără iconostas și fără clopote). Credincioșii au contribuit la edificarea bisericii cu munca mâinilor lor, dar și cu cărăușie, în valoare de 6000 de florini. Suma de 1000 de florini a fost oferită de comună.

Consacrarea bisericii a avut loc în anul 1803, de către Demetriu Beothy, vicar și paroh de Sătmar.

Iconostasul (făcut din daniile poporului sărac) a fost consacrat (sfințit) în anul 1822, de către episcopul de Munkacs, Pecsi Alexa.

Clopotul cel mare a fost dăruit de Maria Prunilă, văduva nobilului Toma Anderco, în 1827.

În 1805, consiliul comunal a ordonat să se plătească din casieria orașului salariile cuvenite personalului bisericesc (preot, cantor, clopotar, făt) și să li se dea pământ.

În anul 1808, s-a construit casa parohială, iar cu puțin în urmă fuseseră construite școala și casa cantorală.

Parohii (preoții) care au administrat parohia, de la înființarea ei au fost:

Beothy Demetriu, vicar 1799-1805

Papp Ioan, vicar 1805-1806

Antal Ioan, vicar 1806-1808

Papp Grigore, vicar 1808-1837 Gulovici Ioan, vicar 1837-1857

(Din 1853, parohia greco-catolică Sătmar a trecut la Dieceza Gherlei)

Petru Bran, protopop 1857-1871

(Profesorul protopop Petru Bran, născut în 1821 la Tohat, comuna Ulmeni – Sălaj, a fost inițiatorul și mentorul introducerii limbii și literaturii române ca obiect de studiu la Gimnaziul Catolic din Satu Mare (devenit Liceul Regesc Catolic, în 1863; aici își are izvoarele Liceul „Mihai Eminescu" din Satu Mare, înființat în 1919. 

Om de vastă cultură, pedagog desăvârșit, profesor adevărat, poet, publicist, animator al culturii pe aceste meleaguri, Petru Bran nutrea convingerea fermă că poporul român se va putea ridica din condiția de „Federat" numai prin formarea și propagarea culturii naționale, prin formarea unei intelectualități proprii; astfel se explică atenția deosebită acordată școlii. Interesul lui pentru statornicirea unei limbi literare izvora din credința că aceasta este instrumentul de păstrare a unității poporului român. 

În semn de omagiu adus marelui om, profesorului și protopopului Petru Bran, în anul 2009 i s-a dezvelit un bust în incinta Colegiului Național „Mihai Eminescu" iar în anul 2017 un bust în fața Bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril.

Marcu Ioan 1871-1887

Cozmuța Baziliu 1888-1895

Pap Ludovic 1895-1905

Huban Iuliu 1905-1915

Gonczy Paul 1915-1919

Lucaciu Constantin 1919-1920

Dr. Vasile Lucaciu 1920-1922

O altă personalitate de excepție, Vasile Lucaciu, preot, protopop, viitor om de stat, este numit profesor de religie și de limba română, la Liceul Regesc Romano-Catolic din Satu Mare, unde funcționează șapte ani (1878-1885). Născut în comuna Apa (1852), județul Satu Mare, a îmbrățișat cariera preoțească, dar s-a afirmat și pe plan cultural și național; a fost un luptător activ pentru introducerea limbii române în gimnazii și licee – frecventate și de români, în vremea regimului austro-ungar - și a participat intens la evenimentul Unirii Transilvaniei cu România, desfășurând activitate propagandistică în acest scop, în Italia, Franța (Paris), Elveția și S.U.A. În perioada 1919-1922, ca deputat de Baia Mare, a făcut parte din Parlamentul României. 

În Piața Libertății din centrul orașului Satu Mare a fost ridicată statuia marelui luptător român pentru emanciparea poporuluisău, opera sculptorului Corneliu Medrea, în semn de cinstire deosebită. Pe soclu stă scris: "PRO SANCTA UNIONE OMNIUM ROMANORUM" "PENTRU SFÂNTA UNIRE A TUTUROR ROMÂNILOR".

Dr. Epaminanda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, care l-a ajutat pe tatăl său, a administrat parohia până în 1923.

Dragoș Aurel, protopop și arhidiacon onorar .... 1923 – 1932.

În perioada de după Unirea Transilvaniei cu Țara, numărul credincioșilor de la oraș s-a înmulțit prin afluența românilor de la sate și prin creșterea demografică, astfel că, prin hotărârea Diecezei de Gherla, au fost înființate posturile de paroh al doilea și al treilea. În aceste posturi au fost numiți: Dr. Valentin Dragoș și Vasile Podoabă. După decesul părintelui Dr. Valentin Dragoș și plecarea la Gherla a părintelui Podoabă, a fost numit paroh al doilea Mihai Doboși, protopop onorar, iar ca paroh al treilea părintele Patriciu Mureșan.

Dintre numele românești din timpul constituirii parohiei românești greco catolice (1798-1799), multe existau și între cele două războaie, păstrându-se chiar și până în zilele noastre. Astfel sunt: Anderco, Achim, Banc, Bota, Cuc, Contraș, Dragoș, Dunca, Firizan, Groza, Luțaș, Marian, Nistor, Pintea, Prunilă, Stan, Șuta, Zima etc.

Unii enoriași ai bisericii greco catolice aveau nume ungurești, datorită politicii de deznaționalizare desfășurate de autorități, fiind însă buni români și buni credincioși: Boroș, Kiș, Molnar, Șoproni, Silvași, Varju etc. Mulți dintre descendenții acestor familii au devenit preoți, dascăli, profesori, avocați, ofițeri români, buni credincioși, atașați bisericii.

Numeroși credincioși greco catolici români erau și oameni de seamă. Astfel Petru Papp, un fel de administrator financiar (șeful filialei casieriei regale), devenit primar al orașului Sătmar, între anii 1842 – 1848, a fost devotat bisericii lui. Prin străduința lui au fost construite edificii pentru români și au fost acordate salariile și retribuțiile oferite de consiliul comunal personalului bisericesc. Dr. Vasile Lucaciu, prezentat anterior, este un alt exemplu de personalitate de excepție.

Cei mai mulți credincioși ai Bisericii Greco Catolice din vechiul Sătmar erau plugari.

Proprietățile imobiliare ale românilor erau situate, în cea mai mare parte, peste Someș, "Între Râuri" și în "Câmpul Popilor", fapt pentru care românii erau mai sedentari, fiind fixați locului, neândepărtându-se de moșiile lor.